In ce maini sunt propriile noastre vieti?

In ce maini sunt propriile noastre vieti?

Evenimente recente si ecouri care inca se mai aud mi-au generat aceasta intrebare. Mai suntem oare noi stapanii destinelor noastre? Sau suntem prinsi intr-o matrice care ne coordoneaza miscarile si deciziile fara ca noi sa ne dam seama.

Eu sunt propriul meu stapan. In accese periodice de rebeliune (nesanatoase probabil, daca ar sta cineva sa psihanalizeze) iau decizii dureroase si clare. Am renuntat la relatii, joburi si ganduri pentru ca mi s-au parut nesanatoase. Am crezut constant ca ceva e bun in mine, fara sa ma uit in ochii celor care nu credeau asta. Voi face asta in continuare si ii indemn si pe cei din jurul meu sa o faca. Dar nu ii invinovatesc daca nu au puterea!

Am si eu matricea mea, din fericire cu coordonate clare si dezirabile, mai mult sau mai putin controlabile: job, familie, timp liber. Dar ma uit in jurul meu si vad la altii mecanisme declansate ce nu se mai pot opri. Oameni, multi dealtfel, care nu pot spune stop din variate motive. Relatii bolnave care treneaza peste ani. Protagonistii imbatranesc si realizeaza brusc cat timp au pierdut. Constructia unei case devenind o prioritate care le copleseste pe toate celelalte. Ce conteaza ca pana e gata, e binevenita si menopauza, camera copilului fiind in riscul de a deveni inutila? Femei care vor cu orice chip cariera si lauze fiind suna la birou sa mai rezolve cate ceva. Copii care isi aud parintii doar la telefon, avand vizibile carente afective.

Matrici multe, coplesitoare, fatale uneori, create parca de minti ilogice. Matrici programate in mare parte social si prea putin individual. Femeia trebuie sa aiba cariera, urla toate canalele media. Barbatii trebuie sa aiba bani. Femeile trebuie sa fie slabe. Barbatii potenti. Si soriceii spectatori se joaca cu acea rotita din cusca proprie pana la epuizare.

Constant avem inoculata o doza de teoria conspiratiei. Masonii il demit pe Basescu, marile corporatii conduc lumea, exista imense cercuri de interese care fac si desfac. Dar daca spui ca presiunea sociala impinge oamenii sa reactioneze intr-un anume fel, nimeni nu pare a fi convins. Mie mi se pare mai mult decat evident: anorexia este o boala acum parca inventata, siliconul de generatia X si chirurgia estetica acum isi au boom-ul, „workaholic” este un cuvant modern. La fel si shopping-mania. Sunt decizii individuale? Daca da inseamna ca deja vorbim despre decizii individuale in masa.

Comportamentul suicidal are o constanta: majoritatea celor care il manifesta isi  auto-saboteaza demersul. Arata intr-un fel sau altul celor din jur ca vor sa se sinucida si vor probabil sa nu fie lasati. Este decizia lor, o sa spuneti, fiecare face ce vrea cu viata lui, inclusiv sa o distruga. Dar oare daca le reuseste, nu o sa simtim groaznica vinovatie ca am ales sa nu vedem?

Societatea suntem noi, iar presiunea sociala e generata de noi. Asa ca avem partea noastra de vina in fiecare drama pe care o citim: mame care isi ucid pruncii, angajati epuizati sau fete care mor de foame. Inainte de a invoca teoria conspiratiei, sau a arunca pisica in curtea victimei, ganditi-va la cea mai recenta reactie pe care ati avut-o atunci cand ati vazut o fata mult prea tanara gravida (si mai grav, daca v-ar fi fiica?), un prieten care s-a ingrasat/ slabit dramatic sau pe cineva care a ramas fara job, demisionand desi avea un salariu la care unii nici nu viseaza.