Educatia noastra cea de toate zilele

Educatia noastra cea de toate zilele

In Bucuresti ieri a fost cea mai urata zi de toamna. Enervant de friguroasa si exasperant de umeda, in plus cetoasa pana la ameteala.

In apropierea Bucurestiului, intr-o zona in care vremea doare mai rau, cineva de un mare caracter a aruncat pe un camp niste pui de caine. Nu stiu cati, ai mei au recuperat unul, un vecin a recuperat altul. Se lasase deja noaptea, vizibilitatea era redusa, plus ca ambii sunt negrii ca taciunele.

Cei doi salvati erau in stare avansata de hipotermie si urmau cu siguranta sa moara. Au avut noroc si desi complica teribil viata salvatorilor, vor fi pastrati si crescuti.

Nu am sa invoc aici lipsa de suflet a celui care a facut asta. Nu suntem obligati sa fim milosi si poate ca a avut o justificare. Sufletul nu este un deziderat social. Am sa invoc insa lipsa de educatie, pentru ca educatia este. A lasa animalul din batatura sa se puiasca si apoi sa arunci responsabilitatea in alta ograda atesta o lipsa cronica, dureroasa si generalizata. Pentru ca nu vorbim despre un caz izolat, ci de o solutie unanim acceptata.

Aceeasi lipsa de educatie a transformat Romania nu doar intr-un imens padoc de animale fara stapan ci si   intr-un imens tomberon. Ne costa al naibii de mult sa punem gunoiul acolo unde ii este locul, sa ne castram animalele sau sa plasam puii nedoriti unei asociatii care cu asta se ocupa, sa ne implicam in chestiuni comunitare.

Este treaba primariei, guvernului, presedentiei, Americii, intregii lumi sa curete dupa noi, sa rezolve problemele create de noi insine, sa ne dea, sa ne bage in traista. Noi avem treaba sa stam pe margine si sa comentam.

Si nu educatia formala, cea din scoala, ne lipseste.  Ci educatia de acasa, acei definitorii sase ani pe care nici alti sute nu-i mai pot compensa. Educatia noastra de toate zilele, care ne-ar putea face viata mai usoara si mai fumoasa. 

Mie sigur mi-ar fi facut-o cel care a abandonat puii, daca alegea alta cale. Este al treilea animal din dotare si daca socotesc dupa gabarit este de fapt al saselea. Dar cum nimic nu se intampla fara un rost, poate ca pe langa accidentele de pe podea, ghemul negru, flamand si miscator va aduce si altele mai bune.

Dincolo de mine, poate ca cei care sunt prinsi acum in paradigma „a omori sau nu animalele fara stapan”, ar putea sa faca ceva pentru a stopa macar cresterea lor alarmanta. Situatia devine din ce in ce mai spinoasa in fiecare an, iar noianul de discutii aprinse si dezechilibrate distrag atentia de la aceasta realitate.