In autohtona piata a muncii, ponderea angajatilor satisfacuti de locul de munca pare a fi infima comparativ cu cea a angajatilor nemultumiti. Poate ca vorbesc dintr-o postura nepotrivita, intrucat iau in calcul parerea celor care vin la interviu si care invoca aceste nepotriviri de caracter cu seful direct sau cu firma la care lucreaza. Insa la randul lor forumurile si discutiile amicale par a descrie angajarea sub aceeasi stea nefasta.
Cu siguranta ca prospetimea conceptului de management de pe la noi duce la astfel de perceptii (ma refer la varsta, caci mirosul pare a fi destul de toxic). Cu siguranta ca si fuga de autoritate a romanului, cauzata de istoria recenta, are la randu-i niste influente. Totusi, e dracul atat de negru?
Nepotrivirea de caracter presupune in primul rand o comparatie intre doi termeni, in cazul de fata angajat – angajator, si totodata o vina comuna.
Un lucru esential pe care-l pierd din vedere angajatii este acela ca nici o companie nu-si doreste ca ei sa fie nemultumiti. Nefericirea angajatilor nu este un scop in sine al nici unui CEO. Aceasta rezulta din practicile manageriale pe care companiile sunt nevoite sa si le asume. Daca o companie activeaza intr-o piata extrem de concurentiala si isi propune sa aiba preturi mici, automat va oferi pachete salariale mici si va investi relativ putin in angajati. Iata un generatur involuntar de nemultumire. Este doar un exemplu, cu siguranta ca fiecare cititor gaseste daca vrea in spatele nemultumirilor de angajat niste motive diferite de reaua vointa ori sadismul managerial.
Un lucru esential pe care-l pierd din vedere companiile este acela ca factorul uman nu poate fi standardizat. Nu poate reactiona la fel, lucra in acelasi ritm, nu poate fi constant, nu e masina! Poate crea, repara, uimi, realiza. Insa mai toate isi privesc angajatii ca pe niste mecanisme perfecte, care totusi nu vor sa performeze, care sunt incapatanate ca niste catari. Scopul angajatilor nu este acela de a sta si primi bani si in nici un caz nu este acela de a-si enerva managerii! Insa tocmai datorita faptului ca sunt oameni si au vointa, ratiune, orgolii, frustrari, devin capabili de comportamente nefiresti.
Practic nepotrivirea de caracter deriva din faptul ca atat companiile cat si oamenii au dificultati in a accepta greseala si o pun pe seama relei vointe.
Relatia dintre angajat si angajator este una care ar putea fi asimilata relatiilor interumane, intrucat angajatorul este o suma de oameni. Iar cheia unei relatii interumane fericite este compromisul voluntar, asumat, realizat intr-un context pozitiv.
Asadar, dragi angajati intelegeti ca nu veti putea castiga niciodata cat meritati ci cat vi se poate oferi. Ca toate companiile ar vrea angajati fericiti, insa atunci cand fericirea se masoara in investitii, devine greu de oferit. Si ca in definitiv, sefii vostri sunt tot oameni, adica au si ei zile proaste, zile in care iau decizii proaste, zile nefaste.
Iar voi dragi angajatori, uitati de omul minune, intrucat acesta nu exista. Daca vreti abilitati, creati-le, daca vreti cunostinte, transmiteti-le, daca vreti performante, definiti-le. Nu va asteptati ca o masa amorfa de oameni sa actioneze intr-un mod ideal, fara nici o interventie manageriala. Pana la urma si computerele au buton de pornire, nu-i asa, dar, spre deosebire de oameni, nu pot fi facute sa lucreze mai bine printr-un simplu cuvant de apreciere!
Ca nota de final, fluctuatia mare de personal (precum si rata mare a divorturilor daca tot vorbim de nepotrivirea de caracter) arata ca societatea moderna nu mai are chef sa rezolve probleme si conflicte, preferand sa treaca mai departe. Numai ca pasul urmator sta tot sub semnul naturii umane. Cea imperfecta, generatoare de nepotriviri.