Eu sunt mic, tu fa-ma mare!

Eu sunt mic, tu fa-ma mare!

Printr-o conjunctura oarecare, am ajuns sa fiu aproape de industria de IT autohtona contempoarana de ceva vreme. Am vazut companii mici crescand, am vazut influenta politica determinand etapele lor de crestere, am vazut salariile urcand vertiginos, in general am vazut cu ochi de outsider nepriceput (dar obiectiv) dinamica ultimilor ani.

Putine dintre companiile amintite mai sus au gandit strategic functia de HR. Au adus noi linii de business, au renuntat la altele vechi, au angajat, au dat afara, dar fara o planificare strategica sustinuta de departamentul de resurse umane. Din pacate, in ciuda cresterii spectaculose a industriei, nici acum nu exista aceasta sustinere la nivel generalizat.

Mai mult decat atat, observ cu stupoare ca inca traim vremuri in care managerii HR din companiile medii autohtone sunt in etapa romantica: fise de evaluare (obligatoriu pe suport fizic, ca doar vorbim de IT) facute ca la scoala, procedee de recrutare desprinse din anii celebrului serial Beverly Hills, limbaj de lemn si atitudine de profesor de gimnaziu. Toate acestea corelate cu frustrarea: „nu am sprijin din partea managementului”.

In final, totul se reduce la bani. Salarii mai mari inseamna bani. Investitiile in mediul de lucru, iar bani. Dezvoltare profesionala, bani din nou. Bugete, bugete, bugete. Adica performante individuale si organizationale care sa aduca profit. 

Stiu ca managementul resurselor umane este ca in reclama la carduri: externalizarea recrutarii – 4000 euro, cartea de resurse umane – 25 de euro, valoarea umana – nepretuita. Dar mai stiu si ca timpul unui angajat direct productiv in IT costa intre 50 si 3000 euro/ora. Bani pierduti adesea prin strategii absurde de HR care mananca tocmai timpul acelora care i-ar putea face: proiecte de recrutare gandite prost, birocratie in administrarea sau evaluarea personalului dusa la cote absurde, strategii de retentie care prin lipsa lor miraculoasa decimeaza echipe.

Nu vad cum firmele cu acest tip de management scolastic, care pun accent pe nemasurabilul resurselor umane in detrimentul ROI-ului(*), pot ajunge cu adevarat mari. Cum ar putea crea structuri organizationale care sa fie usor clonate indiferent de indepartatea geografica de sediul central. Cum ar putea crea relatii functionale care sa nu depinda neaparat de niste oameni cheie. Cum ar putea ajunge la un asa nivel de impersonalizare incat echipele de lucru sa poata face treaba buna de pe trei continente diferite. Cum si-ar putea globaliza cultura organizationala, pastrandu-si totusi valorile specifice. Eu una nu vad cum…

Ne putem insa ruga. Poate ca divinitatea ne va baga in traista si ne va impinge de la spate in asa fel incat sa vedem si primele multinationale „made in Romania” prin topurile Forbes.

(*) ROI = Return of Investment si nu Regulament de Ordine Interioara, in acest caz