Probabil stiti deja: Cristian Mungiu a castigat aseara la Cannes trofeul Palme d’Or pentru lungmetraj. Primul din istoria cinematografiei romanesti al carei drum spre succesul european a fost deschis de Ion Popescu Gopo, laureat in 1957 pentru scurt metraj.

“4 luni, 3 saptamani, 2 zile” se axeaza pe relatarea acelorasi realitati romanesti crude, de aceasta data pre-decembriste: o tanara studenta incearca sa faca un avort in schimbul caruia medicul ii cere favoruri sexuale.

Relatez aceasta poveste de succes intrucat exemplele pozitive trebuie spuse in gura mare si redundant de mult, iar Cristian Mungiu este un regizor talentat care reuseste sa ingenuncheze un regim dinozauresc ce guverneaza cinematografia autohtona.

Imi doresc insa ca filmul romanesc sa depaseasca nivelul traumelor colective, sa se ridice deasupra lor si sa creeze lucrari cinematografice mai putin ancorate in tulburarile noastre ca popor. Filme vazute de mine in ultima vreme m-au amuzat prin umorul pur romanesc si prin autenticitatea faptelor, dar m-au si deprimat prin realismul lor. Sistem sanitar in coma, revolutie (sau nu), cersetori de lux…

Performanta este insa una notabila si speram nu unica. Felicitari regizorului si la mai mare!