Anul trecut companiile au fost pentru prima data in postura de a scadea costurile mult, repede, sub presiune. Datorita lipsei de viziune si a celei de experienta, managerii au taiat salariile cu procentele dictate de diferenta dintre venituri si cheltuieli si au decimat departamente intregi sub presiunea acelorasi conditii financiare. Rezultatul: boala continua, oamenii ramasi sunt demotivati, apatici, veniturile nu au crescut (dand afara sau micsorand salarii nu faci decat sa scazi din cheltuieli), iar de taiat acum, nu prea mai ai de unde…

Desi inteleg presiunea timpului si cea a salariilor compensatorii in caz de disponibilizari, nu pot fi de acord ca statul sa repete aceleasi greseli. Pentru ca rezultatele vor fi similare. Aceasta nu este reforma, este disperare. Acesta nu este un exemplu bun, ci o copie a unui exemplu prost, trait integral, care si-a dovedit pe deplin neajunsurile. Aceasta nu este viziune, ci un cosmar, un vis urat devenit realitate.

Ce-i drept managerii cu pricina nu au avut pretentii reformiste. Au realizat ca au fost ineficienti si au incercat sa micsoreze efectele ineficientei lor. Sporindu-le. E posibil ca inconstienta ideii cu salvarea nationala data de pastila amara a scaderilor drastice a veniturilor unora sa aiba un sublim efect placebo.