Si cand spun asta am in vedere sfera relatiilor de munca. Inainte era simplu: pe una bucata hartie se scriau niste conditii contractuale si cei implicati semnau, puneau o cruce sau amprenta aratatorului. Strangerea de mana era element esential. Drept e ca ucenicii erau batuti precum caii, vad insa ca si azi se practica violenta in toate formele ei.

Acum lucrurile s-au complicat. Exista o sumedenie de legi si organisme care vegheaza la buna desfasurare a relatiilor de munca. Pui semnatura si constati ca degeaba ai pus-o. Conditiile contractuale trebuie sa respecte o sumedenie de reguli, dar odata ce ai semnat nu le mai poti invoca. Strangi mana, dar constati ca omul in cauza avea de gand sa o mai stranga de cateva ori, desi inca nu se poate multiplica.

Personal, cred ca daca nu am avea senzatia ca e treaba altora sa ne scuteasca de abuzuri, am fi mult mai responsabili si implicit mai fericiti profesional. Am avea mai mare grija la ceea ce semnam, la ceea ce vedem la fata locului si la cea ce auzim. Am verifica de trei ori inainte de a ne pune numele si am strange mana o data, ferm si definitiv.

Cramponarea perpetua si ineficienta de programul de lucru si acea idiotenie de “carte de munca” pe care intreaga societate autohtona o invoca (vezi sistemul bancar si creditele) mi se par daunatoare. Am vazut multe companii in care programul de munca TREBUIE sa inceapa la 9,00. Culmea e ca sedintele sunt programate intotdeauna dupa ora 18,00. Si prea multi angajati care stau la serviciu 8 ore degeaba.

In Romania nu exista cultura lucrului pe proiect sau a normei fractionate si nu exista ideea de obiective. Pentru salarii mizerabile juniorii trebuie sa-si piarda o zi lumina pentru a face sarcini care in mod normal dureaza 2 ore. Cunosc companii care au nevoie de specialisti seniori pentru proiecte care implica maxim 40 h/om si nu au acces la aceasta patura profesionala pentru ca nu exista oficial aceasta idee. Leasing-ul de specialisti sufera tot din cauza legilor aberante si a faptului ca statul impoziteaza in mod nefiresc castigurile obtinute in plus fata de salariu. De aceea n-am vazut inca profesionisti de top care pot fi “inchiriati”.

Eu simt nevoia unei piete a muncii mai relaxate si flexibile dar responsabila totodata. Mi se pare incrancenata si abuziva de ambele parti. Prea usor companiile renunta la a privi factorul uman ca pe unul susceptibil, prea lesne candidatii renunta la a lua cu simt de raspundere si fermitate deciziile lor. Simt nevoia ca legile muncii sa renunte la patina comunista si sa dea celor implicati optiunea de a alege. Cred ca mult mai usor ar fi negociabili termeni precum numarul zilelor de concediu, beneficiile in larga lor acceptiune sau relatiile de munca in sine. De exemplu, in tari cu piata muncii matura se negociaza salariul brut, nu net. Este datoria si responsabilitatea angajatilor sa vireze bani la societatile de asigurari sociale si medicale la care doresc sau la cele de pensii. Poate de aceea respectivele state sunt atat de responsabile cu gestionarea banilor. Monopolul romanesc este falimentar, dar ramane asa. Meteahna comunista ca toti trebuie sa avem drepturi egale desi unii platesc triplu este nedreapta dar prezenta la toate nivelele.

Este drept ca in piata muncii pe care eu mi-o doresc ar trebui cu totii sa ne implicam enorm. Sa ne stim drepturile dar si indatoririle, sa invatam sa negociem corect, sa reinvatam puterea unei strangeri de mana. Recunosc asadar ca e utopica dorinta mea acum. Poate nepotii mei?…