Am vazut “Up in the air”, un film despre criza economica, disponibilizari, instrainare, relatii, oameni, drame personale si colective.

Este un film care nu prea poate fi povestit, trist, in fapt destul de plictisitor, dar care prezinta dureros de realist natura umana, dificultatile de a trai cu propriile alegeri, oricat de simple si comode ar parea ele.

Nu ma apuc asadar sa-l povestesc. Punctez insa cateva aspecte:

-> Outplacementul, ca business, are un cinism aparte, sesizat foarte bine de scenaristi. Desi scopul declarat este acela al adaptarii facile si cat mai putin traumatizante a angajatilor la statutul de disponibilizati, in realitate acestia primesc o incurajare standard si o mapa care le prezinta optiunile. La final, gasesc (sau nu) in ei insisi, in cei apropiati puterea de a merge mai departe. O frectie scumpa, la un picior de lemn putred, dar nu datorita activitatii in sine ci a modului avid in care este facuta. 

-> Optimizarea cheltuielilor si standardizarea absoluta devin uneori de-a dreptul ridicole. A se vedea programul ce se dorea implementat in cadrul companiei cu pricina, prin care concedierile urmau a fi facute prin videoconferinta, scutind astfel cheltuielile cu deplasarile.

-> Discursul motivational al personajului principal, structurat in jurul ruscacului cu relatii si bunuri pe care le strangem in viata si care ne apasa pe umeri, este numai bun pentru corporatistii sadea, cei care isi traiesc viata vadit programat, dar cred ca sunt liberi, ca pasarea cerului. E bun de tot… La final, evident ca descoperi ca a purta un rucsac gol este infinit mai ciudat decat a purta unul greu, plin, asumat.

-> Contrastul interesant intre specialistul experimentat, dar oarecum rutinat si tanarul extuziast, plin de idei, dar lipsit de experienta este foarte interesant surprins.

-> Contrastul interesant intre barbatul care crede in non-implicare si femeia care o practica este surprinzator. Nu spun mai multe, intrucat este singura faza palpitanta din tot filmul

-> Cel mai tare moment mi s-a parut cel in care personajul principal, adept declarat si infocat al non-implicarii in relatii si critic acid al institutiei numita casatorie, trebuie sa-l incurajeze chiar in ziua nuntii pe viitorul sau cumnat, care suferea de emotii, sa se prezinte in fata altarului. Situatie ipocrita de-a dreptul, dar argumentele aduse sunt haioase si neasteptate.

Carduri, valize, telefoane, masina inchiriata, hotel, cariera mai presus de orice, relatii superficiale. Versus prieteni, familie, copii, casa la periferie, amintiri, sentimente placute, dezamagiri, adica viata reala. Este un film care te poate pune pe ganduri sau plictisi ingrozitor, dar care este cu siguranta diferit. Asadar, va las pe voi sa alegeti daca sa-l vedeti sau nu.