Imi amintesc de la cursul de “Istoria Pedagogiei” despre lectia umilintei pe care o practicau (cred) stravechii indieni (imi cer scuze pentru incerta localizare timp/ spatiu, rog colegii de breasla mai tineri, cu memoria mai verde sa vina cu informatii mai detaliate). Acestia isi trimiteau copiii la cersit, in mod formal, cersetoria facand parte din curricula scolara obligatorie.

Probabil ca vi se pare un comportament reprobabil (pentru vremurile noastre chiar este). Avea insa rostul lui: copiii erau obisnuiti de mici sa o ia de jos pentru a castiga bani (mai de jos decat a cersi nu prea exista). Practicau asadar de la varste fragede ceea ce urmau a face in viata adulta, intrucat stim cu totii ca a castiga bani, indiferent de volum, incuba o doza mare de umilinta si o caruta de frustrari.

Si mai stiau indienii ca toate trebuie facute la timpul lor. Si ca umilinta la varste mici este mai usor de inghitit decat cea care vine la pachet cu senioritatea.

Religia, in toate formele ei, ne da exemple de smerenie si umilinta. Dar desi practicam uneori ritualurile, uitam de nivelul dogmatic.

Vorbesc acum despre lectia umilinte intrucat constat ca generatii intregi am uitat sa o traim la timpul ei. Si ne hiperprotejam la randul nostru copiii in speranta ca nu vor trai nici acum si nici ca adulti umilinta umilintei.

Eu zic ca astazi sa duceti voi o cafea secretarei. Sa lasati masina in parcare si sa mergeti cu un tramvai rablagit acasa. Sa va duceti singuri gunoiul. Sau, umilinta suprema, sa acceptati in fata cuiva ca ati gresit!

Daca nu faceti macar una dintre cele de mai sus si daca nu trimiteti acest post catre cel putin sapte prieteni, maine veti suferi o crunta umilinta!