In mare “criza” pe care a cunoscut-o piata muncii prin anii 2005-2007, cand alergam bezmetici dupa angajati, am intuit cu totii ca echilibrul poate fi adus doar de o inversare a situatiei: falimente si nu dezvoltarea exploziva a firmelor, scaderea nevoii de recrutare si nu cresterea ei exponentiala si altele asemenea.

Cateva posturi de-ale noastre din perioada aceea gasiti aici, aici si aici. Sunt o lectura interesanta, nu pentru ca sunt scrise de mine (si de asta, recunosc ), dar mai ales pentru ca prezinta o istorie extrem de recenta, care pare al naibii de indepartata.

Ce spuneam pe atunci? Ma auto – citez: “Echilibrul va veni atunci cand se vor gasi altii mai ieftini decat noi. Cand se vor ivi marile si rasunatoarele falimente, iar piata muncii va deveni constienta de vulnerabilitati. Si nu in ultimul rand, cand companiile vor invata sa-si dezvolte resursele, nu doar sa le recruteze si foloseasca.”

Ce se intampla acum? O parte din echilibru: cea cu resursele mai ieftine si cu falimentele rasunatoare. Adica ceea ce tine de macroeconomie, de contextul general. Caci din pacate, ceea ce tine de fiecare companiei in parte, dezvoltarea aceea a resurselor umane, nu este inca in planul nimanui. Nici pe patul de moarte, firmele autohtone tot nu inteleg ca nu doar banii, brandul si piata conteaza. Ci si oamenii din spatele lor care sa se poata adapta rapid, sa-si replieze fortele si strategiile, sa poata actiona corespunzator. Invingatorii din spatele castigatoarei sau perdantii invinsei!

Eu cred ca totul se intampla cu un rost si un sens. Toate problemele, crizele, furtunile prin care trecem, personal sau global, trebuie sa ne invete ceva. Dar tare mi-e frica de faptul ca revenirea din criza asta adevarata de acum va aduce de ambele parti ale baricadei pietii muncii aceleasi comportamente aberante: vedetism si autosuficienta la candidati si heirupism necontrolat prin companii.

Si am scris acum, ca sa va povestesc atunci!

Maine imi voi pune cenusa in cap.