SEDINTA, sedinte, s. f. 1. Adunare organizata a membrilor unui corp constituit, a unui colectiv, a personalului unei intreprinderi, al unei institutii, pentru a discuta, pentru a dezbate si a hotari ceva. Dezbatere a unei cauze in fata unei instante judecatoresti. 2. Interval de timp in care se face o expunere, se executa o actiune, se aplica un tratament medical etc. – sedea + suf. -inta (dupa fr. séance).
Se zice ca organizatiile conduse eficient nu au nevoie de sedinte. Sau cel putin nu de cele descrise mai sus. Pentru ca ele reprezinta o pierdere imensa de vreme, de energie profesionala si de creativitate.
Am vazut de-a lungul timpului sedinte in toata splendoarea lor. Sedinte recurente organizate saptamanal, sedinte spontane generate de nevoi acute, sedinte cu scantei, sedinte cu cascaturi, sedinte cu miros de cafea, sedinte cu miros de creier incins. Nu imi amintesc insa ca vreuna dintre ele sa fi rezolvat pe loc, decisiv si corect problema care le-a generat. Probabil ca au fost, dar nu memorabile.
De cele mai multe ori, problemele si-au gasit solutia in grupuri profesionale alcatuite spontan, fara programare anterioara si fara sa redacteze minuta la finalul dezbaterii. Sau intr-o idee venita unui angajat si comunicata decidentului.
Aparatorii sedintelor cred in puterea grupului si a luarii de cuvant, in ideea venita la comanda, pe baza de programare, in plen, eventual exact atunci cand iti vine randul.
Cei care le contesta au insa argumente serioase: imensul consum de timp, care stim ca este bani. Lipsa rezultatelor concrete sau incapacitatea implementarii solutiilor generate. Lipsa sinergiei grupului, care nu poate functiona firesc intr-un context nefiresc. Formalismul exagerat, sau, dimpotriva, relaxarea nepermisa tocmai datorita lipsei de responsabilitate. Caci a cui este responsabilitatea, cand vine vorba de sedinte? A celui care o invoca? A tuturor participantilor? Greu de raspuns!
Unii manageri considera sedintele adevarati indicatori ai unei culturi organizationale disfunctionale. In fond asa este: daca angajatii au nevoie de programare pentru a comunica intre ei si a lua decizii, inseamna ca lucrurile nu merg chiar pe roate. Altii insa le divinizeaza si le practica indarjit si constant. Cu succes probabil, atat timp cat insista in a le organiza.
Care ar fi calea cea buna? Cea inteleapta, adica cea de mijloc, in care sedintele sa semene a intalniri colegiale si nu tovarasesti, in care discursul sa fie scurt, direct si ponderat, in care pisica sa apartina cuiva, nu sa fie plimbata prin toate departamentele. In care concluziile sa se traga punctual si eficient, nu interminabil si imperceptibil. In care frecventa sa fie sporadica, si nu un mod de viata organizational.