Am citit astazi un studiu realizat de un bloc sindical care concluziona ca marile probleme ale angajatilor romani sunt lipsa de comunicare cu sefii lor si nivelul salarial prea mic, fara speranta de marire.
In contextul in care auzim de criza economica mai des decat de orice altceva, in care disponibilizarile sunt la ordinea zilei, somajul o realitate trista iar consumul un trecut la care privim cu jind, problemele angajatilor romani par previzibile.
In acelasi cadru insa, pot parea la fel de bine si paradoxale. Cum sa fii nemultumit de lipsa de comunicare si de salariu, tocmai acum, cand multi se plang ca nu au sefi si salariu? Cei care conduc au suficiente probleme fiind adesea in postura de a cauta solutii imposibile – greu de crezut ca in aceasta situatie cineva devine vorbaret si dispus la confidente. Si apoi, cand e clar ca banii sunt greu de gasit sau de facut, mariri salariale lipsesc?
Este pur si simplu vorba de asteptari nerealiste si greu de calibrat. Este acelasi motiv pentru care cuplurile au probleme tot mai mari si pentru care rata divorturilor creste. Ea trebuie sa arate ca pe coperta revistelor, sa faca o ciorba de vis si sa alinieze copiii la raport fara a le ingradi creativitatea si independenta. El trebuie sa castige cat Trup (Donald), sa arate ca Pitt (Brad), sa vina acasa cu flori si zambete si dupa cea mai grea zi de la serviciu.
Mutand scenariul in sfera organizationala, companiile trebuie sa gaseasca bani de cresteri salariale chiar si cand isi anunta falimentul, iar sefii sa-si bata zilnic toti angajatii pe umar, multumindu-le pentru implicare. Chiar si atunci cand nu exista umar sau implicare. Nici angajatii nu trebuie sa fie mai prejos: cand volumul de munca o ia in sus vertiginos, iar salariul devine invers proportional, acestia trebuie sa se ridice ca Hercule dupa lupta cu hidra si sa realizeze cincinalul in patru ani si jumatate.
Daca ar fi sa ne uitam cu ochi detasat si intelept, am baga de seama ca multe din probleme sunt create de perceptia noastra neformata asupra realitatii, de asteptarile nerealiste pe care ni le-am setat. Si ca uneori ar fi mult mai grav daca acele elemente generatoare de frustrari nu ar exista.
Sa speri la mai bine si sa lupti pentru mai bine e una, sa te plangi de prea rau e din alt registru. Aceasta este una din lectiile pe care trebuie sa o invatam din criza.
P.S. Lipsa de comunicare cu sefii si salariul prea mic au fost motive de nemultumire si in perioada premergatoare crizei, atunci cand sefii erau oricum mai deschisi, iar salariile cresteau. Semn ca indiferent cat de mult creste, salariul este intotdeauna prea mic si oricat de mult comunica, seful comunica prea putin. Ii putem spune „axioma sef – salariu”.