Traim intr-o era a contrastelor, cel putin aici pe plaiuri mioritice. Daca deschid o revista de business, citesc despre strategii, politici simple si eficiente, despre cat de usor dar si de greu au reusit unii sa cladeasca imperii. Imi mut privirea pe un blog, vad ca toti cei care gandesc atat de strategic si destept, sunt de fapt niste Picasso ai limbajului de lemn al afacerilor si scriu in mare parte din ce au citit de la altii. Despre imperii nu mai comentez. Ma informez despre cum sa-ti pastrezi oamenii in companie si totul pare asa de simplu… Citesc apoi parerile angajatilor care nu sunt impresionati de loc de aceste eforturi.

De unde vine aceasta discrepanta intre aparenta si esenta? Care-i aparenta si care-i esenta pana la urma? Suntem noi prea critici si carcotim prea mult sau inca traim in era miliardarilor de carton si a haosului in curs de organizare? Eu mi-am propus ca acest an sa-mi permit sa experimentez, sa gresesc si sa invat. Dar altii imi permit acest lucru?

Mi-a placut remarca unui notoriu si valoros om de HR autohton care invoca acei consultantii “seniori” de 21 de ani care vin si propun programe de coaching unor manageri de top cu state vechi si performante unanim recunoscute. Dar m-a si pus pe ganduri… Ca tara am pierdut jumatate de secol de evolutie si incercam cum putem sa recuperam. E normal sa existe o criza a seniorilor adevarati din piata. Sa le dam totusi acest privilegiu juniorilor: acela de a gresi. Poate invata ceva din greseli si poate vor deveni seniorii de care avem nevoie.

A inteles cineva ceva? Daca nu am o problema, intrucat mie mi se pare ca am fost coerenta. Gresesc?