Motivare sau demotivare?

Motivare sau demotivare?

Capital a pornit o dezbatere interesanta: „Vor mai fi bugetarii motivati dupa reducerea salariilor?”

Cred insa ca intrebarea primordiala este alta: Au fost vreodata bugetarii motivati? Ce motive ar fi avut sa fie? Ca au un job stabil in anii non-electorali? Care se transforma teribil in  nisipuri miscatoare imediat dupa alegeri? Ca au conditii de munca excelente, care amintesc  de filmele anilor ’80? Ca au salarii uriase daca faci media lor, dar extrem de polarizate? Ca detin un statut profesional intens hulit de la vladica pana la opinca? Ca le amintim adesea ca traiesc pe spinarea noastra?

Eu zic ca am putea scrie carti despre cum sa nu faci managementul resurselor umane in sistemul public pornind de la cel autohton, care ar avea un succes nebun de vanzari tocmai prin umorul involuntar si prin absurdul situatiilor prezentate. Angajatii statului nu au fost niciodata motivati. Au avut un job si un salariu, mic sau urias, in functie de niste criterii. Asta-i treapta de jos a piramidei lui Maslow…

A vorbi despre automotivare (asa cum fac cei citati de Capital)  intr-un sistem invatat in mod pavlovian sa saliveze sau sa planga dupa fiecare schimbare de guvern, este derizoriu. De asemenea, tin sa precizez ca cel mai periculos aspect al demotivarii nu-l reprezinta fuga angajatului din sistem. Ci tocmai faptul ca ramane acolo, il boicoteaza din interior, distruge in mod voluntar in jurul lui, asa cum lui i-a fost distrusa speranta.

Stiu ca nu va pasa si ca sunteti bucurosi ca nu a crescut (inca) TVA-ul sau cota unica. Va reamintesc insa ca puteti ajunge in situatia de fi consultati de doctori cu salarii mai mici cu 25%, copii nostri sunt educati de dascali cu salariul mai mic cu 25% si daca doamne fere impartiti o avere zilele astea,  judecatorul acela va fi cu 25% mai putin imbuibat. Merita poate sa va puneti intrebarea lansata de cei de la Capital.