De ce uram HR-ul?

De ce uram HR-ul?

Lucrand in industria aceasta de cativa ani, am constatat imensa stima si consideratie pe care atat angajatii cat si candidatii o au pentru functiunea, departamentele, specialistii HR (includ aici si recruiterii). Precizez ca sunt ironica si ca aceasta tendinta nu este una pur autohtona: si pe alte meleaguri, mai mult sau mai insorite, HR-ul alaturi de marketing ocupa loc fruntas in umorul colectiv.

Pe scurt: angajatii reproseaza departamentelor de HR ca sunt orientate excesiv catre top-management si ca uita de comunicarea ascendenta (de jos in sus), ca nu pot aduce valoare adaugata intrucat nu stiu cum, ca nici macar sarcinile administrative nu sunt in stare sa le realizeze in timp util. Candidatii la randul lor considera ca profilele lor profesionale sunt masurate cu instrumente fara validitate si ca oamenii din HR inca manifesta comportamente abuzive. Despre top management nu discut, intrucat parerea unanima este ca oamenii sunt o resursa care la un moment dat se uzeaza si trebuie scoasa din uz si nu un capital, care poate creste cu ceva investitii si un specialist care sa se ocupe de el.

Mi se par argumente valide. Totusi, cred ca oamenii urasc HR-ul nu doar pentru ca li se pare ineficient ci mai ales pentru ca nu il inteleg. Pentru ca nu stiu ce sa ceara de la el. Pentru ca nu stiu cu ce se mananca.

Angajatii te vor lider de sindicat. Managerii – raspandac. Candidatii -prietenul lor. Trebuie sa iei decizii negative si sa ai grija la cei neafectati direct. Trebuie sa explici cu argumente logice si in termeni masurabili, sa te zbati, sa lasi propriile si multele frustrari deoparte, sa o iei de la capat.

Eu urasc HR-ul pentru superficialitatea cu care este reprezentat si pentru autosuficienta perpetua. Pentru ca e inca doar poezie, nu si matematica. Doar pretentie de autoritate, nu si PR. Doar vorbe, nu si intamplate. Si cel mai tare urasc ca, in ciuda acestor lucruri, il iubesc.

Voi de ce urati HR-ul?