In urma cu aproximativ 8 luni ni s-a prezentat in toata presa povestea de succes a unui intreprinzator din Bacau. Acesta parea ca a gasit solutia crizei din piata de munca: pentru ca local nu gasea textiliste care sa accepte sa lucreze avand salariul minim pe economie, le-a “importat” din China. Le-a asigurat conditii incredibil de bune – asa cel putin ni se povestea (bucatar chinez, mancare chinezeasca plus cazare romaneasca) si s-a pus omul pe treaba.

Iata ca acum chinezoaiecele s-au rasculat si isi ataca patronul cu vesela din dotare (linguri si furculite adica, desi la televizor fetele mancau din boluri cu traditionalele bete).

Rezolvarea e clara: se trimite primul pluton de chinezoaice acasa cu una bucata mijloc de locomotie ieftin si se aduce alta serie cat mai urgent. La cat de multi sunt chinezii, pana afla toata natia ce nasol e in Romania, respectivul om de afaceri va avea un profit bunicel. Conteaza ca poate portiile de mancare chiar erau infime? Nu, intrucat ideea nu e sa-ti adaptezi tu ca si companie conditiile oferite in asa fel incat sa ai forta umana buna de munca ci sa gasesti oameni care sa se adapteze conditiilor pe care le oferi, oricat de proaste ar fi.

Discursul domnului in cauza privitor la resursele umane la nivel local a fost foarte virulent. Intr-adevar sunt de condamnat oamenii ca in loc sa lucreze zi lumina pe un salariu cu care nu-si pot nici macar cumpara paine si cartofi, prefera sa gaseasca alternative. De ce sa se gandeasca domnul in cauza la solutii de a creste salariile si a avea profit, cand poate rula anual minim 8000 de chinezi?

Stiti ce-i trist? Ca povestea se replica si in alte industrii…