Dintotdeauna, omul muncii a fost supus unor riscuri care i-au pus in pericol integritatea fizica. Lucrul la inaltime, mediul toxic, folosirea unor aparate emitatoare de radiatii au determinat legislatia muncii sa includa anumite afectiuni in sfera bolilor profesionale.
Problemele omului modern tind insa sa se schimbe. Pe masura ce companiile investesc sume uriase in mijloace de protectie, munca fizica devenind din ce in ce mai sigura, angajatii mor acum arancandu-se de la etaj din cauza presiunii psihice (exemplul nefast France Telecom) sau mor de epuizare, pur si simplu.
Karoshi, sau sindromul mortii din cauza muncii excesive, a fost definit de japonezi, intrucat sunt primii care l-au experimentat. Avand o cultura a muncii intens educata si o disciplina excesiva care a facut victime la propriu, japonezii s-au trezit la cateva decenii dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, cu numeroase cazuri de angajati care mor pur si simplu. Elementul constant: moartea survenea dupa perioade lungi de lucru neintrerupt.
Simtomele – mereu aceleasi – pornesc de la incapacitatea (educata sau nascuta) unei persoane de a se detasa de problemele aferente profesiei si locului de munca, de a se relaxa. Apare asadar un soi de auto-extenuare, care duce la grave tulburari neurovegetative. Cele mai frecvente semne sunt: pierderea in greutate, probleme cardiace, probleme legate de glicemie, dereglari hormonale.
Japonezii sunt de altfel singurii care au inclus sindromul cu pricina in lista bolilor profesionale si se lupta sa tina fenomenul sub control. Desi simptomele au depasit granitele geografice ale Asiei, companiile europene si americane, cred in continuare ca singura culpa apartine in acest caz individului, stilului sau de viata, incapacitatii sale de a se autoproteja sau de a reactiona la stres.
Cu siguranta ca toti cei care ajung sa moara de epuizare au un profil psihic similar: o dorinta prea mare de autorealizare, un nivel considerabil de conformism si disciplina, un echilibru psihic dependent de reusita.
Insa nici companiile care se confrunta cu astfel de cazuri, nu pot nega faptul ca au contribuit la randul lor la tragicul final. Angajatii acestora atrag adesea atentia asupra ponderii prea mari a muncii suplimentare si a presiunilor exercitate in acest sens. Intotdeauna termenele limita par a fi stabilite in trecut, resursele umane sunt supraalocate, proiectele par a avea in ochii managerilor un ritm prea lax comparativ cu cel necesar.
Este adevarat, in final este greu sa pui diagnosticul corect si sa stii clar ca este vorba despre epuizare profesionala. Un studiu al Ministerului Muncii din Japonia, realizat in 1987, arata ca aproape 18% din cei care au acest sindrom au murit de hemoragii cerebrale si cam tot atatia de afectiuni ale inimii. Daca au existat si alti factori favorizanti?
Indiferent insa a cui este vina, efectele stresului profesional ar trebui incluse in lista bolilor cauzate de munca si tratate ca atare. Este clar ca pericolele omului muncii modern sunt mult mai perfide si nu pot fi aplanate cu ajutorul castilor de protectie sau a materialelor de atentionare!