Cu ceva timp in urma, pe cand eram inca de cealalta parte a baricadei, un coleg, ale caror performante in ale muncii erau puse in discutie la acel moment, a scris pe blogul propriu o alegorie in care firma la care lucra era comparata cu ceva deloc onorabil. Nu atat ceea ce a scris era deranjant (desi era explicit rau!), ci faptul ca a simtit nevoia, asemeni unui copil care isi provoaca parintii, sa faca publicitate respectivului post, aratandu-l colegilor. Era evident o atitudine de om demotivat, cuprins de nepasare si chinuit de gandul razbunarii, desi in astfel de momente nu doar ceilalti sunt de vina.

Daca pana atunci se punea problema “ce facem sa-l scoatem din pasa proasta?”, brusc datele problemei s-au schimbat si problema a devenit “cum il dam afara?”. Caci putini sefi gasesc puterea de a mai privi in ochi un angajat care nu doar a spus despre el, ci a scris pentru posteritate si a si facut publicitate ideii ca e un dobitoc. Cum proiectele erau oricum in deriva, finalul este previzibil.

Lunile trecute, am cunoscut un caz oarecum similar, desi acolo nu cunosc decat deznodamantul: alt concediat datorita unui post de pe blogul personal. 

Ieri, via Twitter, a aparut la nivel virtual de aceasta data (“ce-ai face daca”) aceeasi problema.

Sunt convinsa ca toti cei implicati in astfel de episoade se cred victime: atat cei care scriu cat si cei care incaseaza. Este de asemenea clar ca fum fara foc nu prea se poate si ca exista motive de suparare si frustrare.

Totusi, relatia angajat – angajator nu a fost si nu va fi niciodata una egala. A provoca cu buna stiinta un angajator este similar cu a crede ca poti stinge focul cu mainile goale. A avea atitudinea “iti arat eu pe blogul meu!” este nu doar neproductiv ci si inutil. Caci nu se schimba ele organizatiile si ei sefii in contexte mult mai grele, de ce ar face-o in urma unor scrise online?

Este simplu sa invoci ideea de blog personal. Este la fel de simplu sa spui “nu are dreptul sa ma dea afara pentru ceea ce am scris pe blogul meu”. Dar, daca s-ar schimba rolurile, cat de simplu ti-ar fi sa inghiti reprosuri facute publice? Oare lucrurile se pot rezolva aruncand pastile online sau suntem cu totii de acord ca asa nu putem decat sa inflamam situatii conflictuale sau problematice?

In momentul in care esti un om independent, nelegat de nimic, poti scrie orice despre oricine pe blogul personal. Daca insa esti angajat, trebuie sa-ti asumi faptul ca ceea ce spui acolo poate fi citit nu doar de colegi si sefi, ci si de partenerii companiei, de clientii acesteia. De aceea prudenta si simtul situatiei trebuie sa-ti dicteze.

Este interesant faptul ca in general aceste episoade se intampla in firme mici, in care fiecare se cunoste cu fiecare si comunicarea este facila. In primul caz, “dobitocul” prezentat pe blog de catre fostul meu coleg avea tot timpul usa deschisa si reactiona bine discutiile directe in care altii aveau sau voiau sa aiba dreptate. (Spun asta intrucat fiind si seful meu, nu i-am fost un angajat tocmai comod.)

Ca persoana care a avut un blog personal nu tocmai cuminte si scriu pe acest blog nu tocmai comod, va sfatuiesc ca atunci cand scrieti un post acid si targetat sa va ganditi dinainte cum ati reactiona daca v-ati intalni fata in fata cu persoanele in cauza. Ce ati spune? Cum ati face fata? Le-ati putea privi in ochi si spune aceleasi lucruri? Daca nu, mai bine nu-l publicati. Si daca intradevar situatia va roade, incercati abordarea directa. Blogul nu rezolva probleme, dar poate genera! Nu cred ca sinceritatea debordanta ajuta intotdeauna, atitudinea responsabila si precauta fiind mult mai utila. Iar atunci cand atacati subtil, sa va ganditi la cei care s-ar putea simti lezati. Caci de multe ori, unde dai nu-i tot una cu unde crapa.

Ce faci asadar daca ai fluturat securea razboiului pe blog? Iti asumi consecintele – este clar ca se vor ivi!

Cea mai buna metoda de rezolvare a situatiilor conflictuale generate de blogareala sloboda ramane asadar prevenirea.