Incep dimineata cu o poveste de succes relatata de presa autohtona: un roman cu un cv interesant a ajuns sa lucreze la Google. Respect pentru Octavian Costache alias Vivi si felicitari pentru realizarea personala absolut remarcabila.

Mi se pare frumos ca oamenii isi gasesc job-ul pe care il merita. Problema mea e alta: doza de autosuficienta romaneasca. Ne bucuram ca la Microsoft se vorbeste romana, dar nu vrem sa vedem ca board-ul lor nu a auzit inca de aceasta limba. Ne bucuram de pasii unor romani in cariera, de parca am descoperit leacul cancerului si nu vedem ca in marea lor majoritate ei nu reusesc sa treaca de un anumit nivel. Este al nustiucatalea articol despre oameni angajati nustiuunde. Imi suna textele astea asemeni unora laudative la adresa unor sportivi romani care au participat la Olimpiada si atat. Cum ar fi? Mai ramane sa avem in centru o statuie cu titlul: Cutare, posibil nomizalizat la Premiul Nobel ca tot era cat pe ce sa fim nominalizati la Oscar.

Cert e ca-mi plac performantele cu adevarat notabile. Sa te alaturi unui gigant e aproape intangibil pentru marea majoritate, sa-ti faci insa simtita prezenta acolo si sa nu fii unul dintre cei multi mi se pare infinit mai greu. Si din pacate nu am citit pana acum articole despre oameni care au schimbat destinele acestor giganti. Nu putem? Ne multumim cu putin? Putem si nu ni se spune despre asta?

Ii inteleg intrucatva si pe cei din presa: e greu sa scrii despre produse, servicii si oameni care au notorietate mare si in afara tarii, fara sa ceri bani. Asta se cheama publicitate… Mai corect asa: gasesti una bucata poveste de succes care presupune brand netaxabil. Ca daca stam stramb si judecam drept, Google ar trebui sa ceara bani celor de la Evz nu invers…

Oricum succes in ramura! Peste 5 ani, cand blog-ul asta va avea un trafic de invidiat si unul dintre romanii din America va fi aclamat pe Wall Street sau va da numele unei institutii de invatamant, voi fi prima care voi scrie despre asta. Pana atunci sunt libera sa carcotesc.